Creionul

Copilul îsi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întreba:
- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zâmbi si-i spuse nepotului:
- E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar placea sa fii ca el, când vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la acesta.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut în viata mea!
- Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca reusesti sa le mentii, vei fi totdeauna un om care traieste în buna pace cu lumea.
Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mâna care ne conduce pasii. Pe aceasta mâna o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform dorintei Lui.
A doua calitate: din când în când trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta înseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pâna la urma va fi mai ascutit. Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.
A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa întelegi ca a corecta un lucru nu înseamna neaparat ceva rau, ceea ce este neaparat e faptul ca ne mentinem pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior. Tot asa, îngrijeste-te de ce se întâmpla înlauntrul tau.
Si, în sfârsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca ceea ce faci în viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa încerci sa fii constient de fiecare fapta a ta.

Povestea unui măgăruş

Într-o bună zi, măgarul unui ţăran căzu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut. Până la urmă, ţăranul hotărî că măgarul şi-aşa era bătrân, iar că fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-odată, şi că nu mai merită osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânei. 
Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii, că să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată şi începură să arunce de zor pământ înăuntrul fântânei. Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea şi se puse şi mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după multe lopeţi de pământ, măgarul se potoli şi tăcu.
Ţăranul se duse să privească  în adâncul fântânei şi rămase uluit de ce văzu. Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. În curând, toata lumea fu martoră cu surprindere cum măgarul, ajuns până la gura fântânei, sari peste ghizduri şi ieşi fremătând … 

Morala:

 Fiecare din greutăţile noastre, este o ocazie pentru un pas în sus ...
Putem ieşi din adâncurile cele mai profunde dacă nu ne dăm bătuţi. 

 

O alta lectie buna

Un profesor a dat fiecarui student ca tema pentru lectia de saptamana viitoare sa ia o cutie de carton si pentru fiecare persoana care ii supara, pe care nu pot sa o sufere si sa o ierte sa puna in cutie cate o piersica, pe care sa fie lipita o eticheta cu numele persoanei respective.

Timp de o saptamana, studentii au avut obligatia sa poarte permanent cutia cu ei: in casa, in masina, la lectii,

chiar si noaptea sa si-o puna la capul patului. Studentii au fost amuzati de lectie la inceput, si fiecare a scris cu ardoare o multime de nume, ramase in memorie inca din copilarie.

Apoi, incetul cu incetul, pe masura ce zilele treceau studentii adaugau nume ale oamenilor pe care ii intalneau si care considerau ei ca au un comportament de neiertat. Fiecare a inceput sa observe ca devenea cutia din ce in ce mai grea. Piersicile asezate in ea la inceputul saptamanii incepusera sa se descompuna intr-o masa lipicioasa, cu miros dezgustator, si stricaciunea se intindea foarte repede si la celelalte.

O problema dificila mai era si faptul ca fiecare era dator sa o poarte permanent, sa aiba grija de ea, sa nu o uite prin magazine, in autobuz, la vreun restaurant, la intalnire, la masa, la baie, mai ales ca numele si adresa fiecarui student, ca si tema experimentului, erau scrise chiar pe punga. In plus, cartonul cutiei se stricase si ea ajunsese intr-o stare jalnica: cu mare greutate mai putea sa faca fata sarcinii sale.

Fiecare a inteles foarte repede si clar lectia pe care a incercat sa le-o explice profesorul cand s-au revazut dupa o saptamana, si anume ca acea cutie pe care o carasera cu ei o saptamana intreaga nu a fost decat expresia greutatii spirituale pe care o purtam cu noi, atunci cand strangem in noi ura, invidie, raceala fata de alte persoane.

 In concluzie:

De multe ori credem ca a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. In realitate insa, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar noua insine.

In cutia ta cate piersici sunt… si ce ai de gand sa faci cu ele??

Casatoria

Cand am ajuns acasa in noaptea aceea, in timp ce sotia mea servea cina, i-am luat mana si i-am spus: am ceva sa-ti spun. Se aseza doar sa manance in liniste.
Puteam vedea durerea din ochii ei. Deodata nu am putut nici sa-mi deschid gura. Dar trebuia sa-i spun ceea ce gandeam.
"Vreau sa divortez"... i-am spus cat am putut de incet.  

Vorbele mele pareau sa nu o deranjeze. Din contra, foarte linistita m-a intrebat: "de ce ?"
Am evitat intrebarea ei tacand, ceea ce a facut-o sa se infurie. Arunca vasele si striga: "nu pari a fi om !"
Noaptea aia nu am mai vorbit. Ea plangea in liniste. Eu stiam ca vroia sa stie ce se intampla cu casnicia noastra. Dar nu as fi putut sa-i dau un raspuns satisfacator. Inima mea acum
apartinea Luizei. Pe ea, pe sotia mea nu o mai iubeam!
Cu un mare sentiment de vinovatie, am redactat un acord de divort, in care ii dadeam casa noastra, masina noastra si 39% din actiunile intreprinderii.
Dupa ce a citit-o, a rupt-o in bucati. Femeia care statuse ani din viata ei cu mine, acum era o straina. M-am simtit rau pentru atata timp si energie pierdute cu mine si toate astea nu i le-as fi putut inapoia niciodata. Dar acum nu mai puteam da inapoi, eu o iubeam pe Luiza.
In sfarsit, sotia mea plangea in fata mea, ceea ce asteptam de la inceput. Vazand-o plangand ma linisteam putin, pentru ca ideea divortului care ma preocupase atat, acum era mai clara ca niciodata.
Ziua urmatoare am ajuns acasa foarte tarziu si ea statea la masa scriind ceva. Eu nu mancasem, petrecusem o zi foarte intensa cu Luiza si imi era mai mult somn decat foame, asa incat m-am dus la culcare.
Cand m-am trezit dimineata, ea inca scria. Adevarul e ca nu ma interesa, m-am intors in pat si am continuat sa dorm.
Dimineata, mi-a prezentat conditiile ei pentru a accepta divortul. Nu vroia nimic de la mine, dar avea nevoie de o luna inainte de a semna divortul si cerea ca timp de o luna sa incercam sa traim cat mai normal posibil.
Motivele ei erau simple : fiul nostru avea niste examene foarte importante luna asta si nu dorea sa-l influenteze cu noutatea casatoriei frustrate a parintilor lui.
Asta era ceva cu care eram si eu de acord. Dar mai era ceva, imi cerea sa-mi amintesc cum am purtat-o in brate in ziua casatoriei noastre.

   
Vroia ca in fiecare zi din luna asta, sa o port in brate din camera noastra pana la usa casei... m-am gandit ca a innebunit.
Dar m-am decis sa accept aceasta ciudata cerinta, ca asa, aceasta luna va trece fara sa ne mai certam sau cu momente rele.
I-am povestit Luizei de conditiile puse de sotia mea... a ras destul si s-a gandit ca era foarte absurd. Spuse cu ton ironic : nu conteaza trucurile pe care le inventeaza, trebuie sa accepte realitatea ca veti divorta. De cand i-am exprimat intentiile mele de divort, eu si sotia mea nu am mai avut nici un contact intim.
In prima zi cand am dus-o mi s-a parut putin cam dificil. Fiul nostru ne-a vazut si a aplaudat de fericire zicand: "tata, mi-a placut ca o iubesti atat de mult pe mama!"
Cuvintele lui mi-au provocat un pic de durere. Din camera noastra pana la usa de intrare in casa am mers cam 10 metri cu ea in bratele mele. Ea inchise ochii si imi sopti la ureche sa nu spun nimic copilului despre divort. M-am simtit foarte incomod, am coborat-o din brate si ea s-a dus sa ia autobuzul ca sa mearga la serviciu. Eu am condus singur la serviciul meu.
  A doua zi mi-a fost un pic mai usor. Ea s-a asezat usor pe pieptul meu. Puteam sa-i miros parfumul bluzei ei. Mi-am dat seama ca de mult timp nu i-am mai dat vreun pic de atentie acestei femei.
Mi-am dat seama ca nu mai era atat de tanara, avea un pic de riduri pe fata, parul ei incepea sa incarunteasca. Era pretul casniciei noastre.
Pentru un minut m-am intrebat daca eu eram responsabil de asta.
In a patra zi, cand am dus-o, am simtit ca revenea un pic de intimitate. Asta era femeia care imi daduse 10 ani din viata ei.
In a cincea si a sasea zi mi-am dat seama ca sentimentul crestea din nou.Nu i-am povestit nimic despre asta Luizei.
Cu cat treceau zilele imi era tot mai usor sa o duc in brate. Poate exercitiul de a o cara, ma facea mai puternic.
Intr-o dimineata, am vazut-o cautand o rochie, dar nu gasea nimic care sa-i vina. Doar a suspinat si a zis: "toate rochiile mele mi-au ramas largi".
De aici mi-am dat seama ca pentru asta imi era tot mai usor sa o port in brate. Pierdea foarte mult din greutate si era foarte, chiar foarte
slaba.
Deodata am inteles motivul... suferise atata durere si amaraciune in inima ei. Inconstient i-am atins fruntea.
Fiul nostru intra in acest moment si spuse: "Tata, e timpul sa o duci pe mama". Vazandu-l pe tatal sau ducand-o in fiecare zi pe mama in
brate, se obisnuise.
Sotia mea l-a imbratisat cu putere. Eu mi-am intors privirea de teama ca imaginea asta ma va impresiona si ma va face sa-mi schimb
planurile.
Atunci am luat-o in brate si am inceput sa merg spre poarta, iar mana ei mi-a mangaiat gatul si eu am strans-o puternic in brate, exact ca in ziua cand ne-am casatorit.
Dar starea ei fizica m-a intristat. In acea zi am simtit ca nu mai puteam nici sa ma misc. Fiul nostru plecase la scoala. Am imbratisat-o cu putere si i-am zis: "Niciodata nu mi-am dat seama ca in viata noastra lipsea asa ceva".
Am plecat la serviciu, am sarit din masina fara sa inchid usa. Ma temeam ca in orice moment puteam sa-mi schimb parerea ... am urcat
scarile, Luiza deschise usa si i-am spus: "Regret mult, dar nu voi
mai divorta".
Nu putea sa creada ceea ce ii spuneam, incat imi puse mana pe frunte si ma intreba daca am temperatura.
I-am luat mana de pe frunte si i-am spus din nou: Regret mult Luiza, dar nu voi mai divorta. Casnicia mea era plictisita pentru ca nici ea, nici eu nu stiam sa apreciem micile detalii ale vietii noastre. Nu pentru ca nu ne mai iubeam. Acum imi dau seama ca atunci cand ne-am casatorit si am purtat-o in brate pentru prima oara, asta este responsabilitatea mea pana cand moartea ne va desparti".
In acest moment Luiza a  iesi din soc, m-a imbrancit cu putere si plangand, inchise poarta. Fugind, am coborat scarile si am plecat de acolo.
M-am oprit la o florarie si am comandat un frumos buchet de flori pentru sotia mea. Fata m-a intrebat ce sa scrie pe cartea de vizita.
Am zambit si am scris: "Intodeauna te voi purta in bratele mele, pana cand moartea ne va desparti".
In noaptea aceea, cand am ajuns acasa, cu florile in mana si cu zambetul pe fata, am urcat in camera noastra, numai pentru a-mi intalni sotia in patul ei ...
Era moarta...
Nu spusese nimic despre boala care o consumase si o macinase.

 In concluzie:

Micile detalii sunt cele care cu adevarat conteaza intr-o relatie. Nu casa, masina, proprietatile sau banii din banca. Astea creaza un fals sentiment de fericire, care nu este totul. Mai bine fa-ti timp sa fii prieten sotului sau sotiei si ia-ti tot timpul necesar cu aceste mici detalii care fac diferenta. Nu lasa ca totul sa fie prea tarziu...
 

Sa ai o casatorie fericita !

 

Cadoul

Într-o dimineață, în magazinul de gablonzuri intră o fetiţă de aproape cinci ani ţinând o cutiuţă metalică în mână.
Se îndreptă spre vitrina cu coliere şi-i spuse vânzătorului: „Vreau acest colier pentru sora mea. Are pietrele albastre aşa cum sunt şi ochii ei.”
Bijutierul o întrebă: „Câţi bani ai?” Fetiţa desfăcu capacul cutiuţei şi răsturnă pe tejghea câteva bancnote de un leu şi mai multe mone...de. Nu puteau fi decât vreo 20 lei în total.
„Sunt de ajuns?”, întrebă fetiţa privindu-l insistent pe vânzător şi continuă: „Îi strâng de un an ca să-i iau un cadou surorii mele mai mari. De când a murit mama, ea mă creşte şi aş vrea să-i fac o bucurie de ziua ei.”
Bijutierul se duse în spate şi se întoarse cu o cutie tot albastră în care puse colierul şi i-o dădu fetiţei: „Sper să-i placă surorii tale”.
Copila ieşi din magazin cu ochii strălucind de fericire.
O oră mai târziu, în bijuterie intră o tânără cu ochii albaştri şi cu un aer neliniştit.
Puse pe tejghea cutia în care era colierul cu turcoaze şi întrebă: „Acesta a fost cumpărat de aici? - Da domnişoară. - Şi cât a costat? - Preţurile bijuteriilor pe care le vând eu sunt confidenţiale, răspunse vânzătorul. Le ştiu doar eu şi cumpărătorul.
– Dar sora mea avea doar câţiva bănuţi. Cum a putut să cumpere un asemenea colier?”
Bijutierul închise cutia şi o înmână tinerei spunându-i: „Sora dumneavoastră a plătit preţul cel mai mare pe care-l putea plăti cineva. A dat tot ce avea.”

Nu uitați să vă dăruiți , dragilor! Și o să vedeți că , chiar și într-o lume mercantilă ca a noastră, banii nu pot cumpăra totul...

Care este ocupatia dvs ?

 Intr-o zi, o femeie , îşi lua carnetul de şofer. Când au întrebat-o care era pro...fesia ei, ea avu un dubiu. Nu ştia cum să se considere. Funcţionarul insistă:
”Ceea ce v-am întrebat este dacă aveţi un serviciu.”
”Sigur că da, am un serviciu”, exclamă doamna, “sunt mamă”.
"Noi nu considerăm ăsta un serviciu. O să consemnez casnică”, spuse funcţionarul cu răceală.
O prietenă a ei auzi cele întâmplate şi căzu pe gânduri câtva timp.
Intr-o zi, se află în aceiaşi situaţie. Persoana care o interoga era o funcţionară de profesie, sigură şi eficientă.
Formularul părea enorm şi interminabil. Prima întrebare era: “Care este ocupaţia dvs?”
Femeia se gândi puţin şi fără să ştie cum, răspunse:
“Sunt doctoră în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”.
Funcţionara făcu o pauză şi trebui să repete cu pauze, emfatic, apăsând cuvintele mai semnificative. După ce a notat totul, tânara vru să verifice.
“Pot să vă intreb, ce înseamnă că faceţi, mai exact?”
Fără pic de nelinişte în glas, cu mult calm, explică:
"Desfăşor un program pe termen lung, înăuntru şi în afara casei”.
Gândindu-se la familia ei, ea continuă: "sunt răspunzătoare de o echipă şi am primit deja patru proiecte. Muncesc în regim de dedicare exclusivă. Marea exigenţă este de 14 ore pe zi, uneori chiar până la 24 ore”.
Pe măsură ce îşi descria responsabilităţile, observă creşterea tonului de respect în vocea funcţionarei.
Când se întoarse acasă, fu primită de echipa sa: o fetiţă de 13 ani, alta de 7 şi alta de 3. Suind spre dormitoarele casei, ea auzi pe cel mai nou proiect al ei: un bebe de 6 luni, probând o nouă tonalitate a vocii. Fericită, luă pe bebe în braţe şi gândi la gloria maternităţii, cu multitudinea de responsabilităţi şi orele interminabile de dedicaţie.
”Mama unde-mi sunt pantofii? Mama, mă ajuţi să-mi fac o fundă? Mama, bebe nu încetează din plâns. Mama, mă aştepţi la sfârşitul orelor? Mama, vii mâine să mă vezi dansând? Mama, mergi la cumpărături? Mama...”
Stând în pat, se gândi: ”Sunt Doctor în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane, dar bunicile ce or fi?”
Si apoi a descoperit un titlu pentru ele: Doctoriţe superioare în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”. Străbunicile sunt doctoriţe executive superioare. Mătuşile sunt doctoriţe-asistente. Si toate femeile, mamele, soţiile, prietenele şi colegele, doctoriţe în arta de a face viaţa mai bună.

Intr-o lume unde se dă atâta importanţă titlurilor, în care se cere mereu cea mai mare specializare în domeniul profesional, transformă-te într-o specialistă în arta de a iubi. Am ajuns sa traim cu totii intr-o lume atat de ocupata si egoista, incat uitam esenta vietii in sine....

Prietenul adevarat

Un om şi un câine mergeau pe un drum. Omul se bucura de frumuseţea zilei, când, deodată, îşi dădu seama că, de fapt, murise. Îşi aducea acum clar aminte că murise, iar câinele, care mergea lângă el, murise chiar cu mai mulţi ani în urmă... Se întreba: " Oare unde duce drumul ăsta?"...

După o vreme, ajunseră amândoi în dreptul unui gard înalt de piatră.

Privindu-l mai îndeaproape, văzu că era făcut dintr-o marmură foarte fină.

Mai sus, pe colină, gardul era întrerupt de o arcadă care strălucea în soare.

Ajunseră acolo şi văzu că era încrustată cu perle, iar aleea care ducea spre ea părea pavată cu aur. El şi câinele sşu se apropiară de poartă şi atunci observă, într-o parte, un om şezand la un birou .

Il întrebă:

- Scuzaţi-mă, unde ne aflăm ?

- Aici e raiul - răspunse acesta.

- Minunat, zise omul, pot să vă rog să ne daţi puţină apă ?

- Bine'nţeles, intraţi înăuntru. Am să trimit imediat vorba să vi se aducă

nişte apă cu gheaţă. Făcu un gest şi poarta începu să se deschidă.

- Prietenul meu, poate intra şi el ? - întrebă călătorul arătind înspre câine.

- Îmi pare rău, dar noi nu acceptăm animale.

Omul se gândi o clipă, apoi se întoarse şi îşi continuă calea pe care pornise,

împreună cu câinele său.

După încă o lunga plimbare, pe vârful unei alte coline, pe un drum prăpădit de ţară, dădură de o fermă, a cărei poartă părea că nu avusese zăvor niciodată. De gard, nici nu mai era vorba. Se apropie şi văzu un bărbat şezând rezemat de un copac si citind o carte.

- Scuzaţi-mă ! - i se adresă el. Aveţi cumva puţina apă?

- Da, desigur... e o cişmea ceva mai încolo.

- Şi pentru prietenul meu ? - zise, arătând către câine.

- Trebuie să fie şi o strachină, chiar lângă cişmea.

Trecură de poartă şi ajunseră la o cişmea veche, cu ciutură. Omul şi câinele băură pe îndestulate. După ce terminară, se înapoiară la omul de sub copac.

- Ce loc este acesta ? - întrebă călatorul.

- Acesta este raiul.

- Sunt total încurcat. Un cetăţean, ceva mai jos, pe drumul ăsta, mi-a zis ca raiul este acolo unde era el.

- Te referi la locul acela cu alei de aur si zid de marmură ?... Acela e iadul.

- Si nu va deranjează că ei folosesc acelaşi nume ca şi dumneavoastră ?!...

- Din contra, suntem fericiţi că ei îi triază mai întâi pe cei care sunt gata sa-şi lase în urmă prietenii cei mai buni.

Morala:

Prietenul adevărat e cel care nu te judecă,

E cel care ştie cine-ţi aduce lacrimile şi cine-ţi pictează zâmbetul.

E cel care e alături de tine în cele mai bune momente şi în cele mai oribile coşmaruri.

E acel care atunci când eşti trist, ştie să-ţi facă lacrimile să sece.

Prietenul adevărat e acela care te cunoaşte şi nu vrea ori speră să te schimbi vreodată .

Te iubeşte pentru fiecare clipă petrecută alături de el, cu bune şi rele.

Şi e alături de tine pentru a-ţi bucura sufletul.

Prietenul adevărat e acela care ştie să ierte, dar şi să ceară iertare.

Cel ce nu te abandonează nicicând,

Care crede în tine înaintea nimănui.

Şi cine ştie să facă asta mai bine decât prietenul tău patruped ?

Pretul unui miracol

O fetiţă a intrat în camera ei şi a scos din ascunzătoarea din dulap un borcan. A turnat conţinutul borcanului pe podea şi a început să numere banii cu atenţie. A numărat mărunţişul de trei ori, până rezultatul a ieşit exact la fel. Nici o şansă să greşească.

A pus cu atenţie monedele în borcan apoi a aşezat capacul, a ieşit pe uşa din spate şi a mers 6 străzi până la farmacia cu semnul roşu, al şefului de trib indian, la intrare.

A aşteptat cu răbdare pentru ca farmacistul să fie atent la ea, dar acesta era prea ocupat în acel moment. Fetiţa şi-a mişcat picioarele pentru a face un zgomot. Nu s-a întâmplat nimic. A încercat să scoată un sunet pentru a atrage atenţia, însă nu s-a întâmplat nimic.

În final, a luat o monedă din borcanul ei şi a pus-o pe tejghea. Asta a funcţionat.

„Ce anume doreşti?” a întrebat farmacistul pe un ton iritat. „Vorbesc cu fratele meu pe care nu l-am văzut de ani”- a spus farmacistul fără să aştepte un răspuns la întrebare.

„De fapt doresc să vorbesc cu Dvs. despre fratele meu”- a răspuns fetiţa pe acelaşi ton ridicat. „Este foarte, foarte bolnav şi vreau să cumpăr un miracol.”

„Poftim?” – a întrebat farmacistul.

„Numele lui este Andrei şi ceva rău îi creşte în cap, iar tata spune că doar un miracol îl mai poate salva în acest moment. Aşadar, cât costă un miracol?

„Noi nu vindem miracole fetiţo! Îmi pare rău nu te pot ajuta” a spus farmacistul, înmuiat un pic.

„Uite, am bani să vă plătesc. Dacă nu este de ajuns, adun restul. Doar spuneţi-mi cât costă.”

Fratele farmacistului era un om bine îmbrăcat. S-a întors către fetiţă şi a întrebat-o: „De ce fel de miracol are nevoie fratele tău?”

„Nu ştiu” – a spus fetiţa. „Ştiu doar că mama spune că are nevoie de o operaţie. Însă tata nu poate să plătească, aşa că vreau să folosesc banii mei.”

„Câţi bani ai?”- a întrebat bărbatul.

„Un dolar şi 11 cenţi” a răspuns încet. „Sunt toţi banii pe care îi am, dar pot face rost de mai mulţi”.

„Ce coincidenţă!” – a zâmbit bărbatul. „Un miracol pentru frăţiori costă exact 1 dolar şi 11 cenţ.i”

A luat banii într-o mână, iar cu cealaltă a apucat mănuşa ei şi a spus: „ Arată-mi unde locuieşti. Vreau să-I văd pe frăţiorul tău şi să-i cunosc pe părinţii tăi. Hai să vedem dacă am acel miracol de care ai nevoie.”

Bărbatul bine îmbrăcat era un chirurg renumit, specializat în neuro-chirurgie. Operaţia a fost gratuită şi nu a durat mult până ce Andrei a ajuns din nou acasă şi se simţea bine. Mama şi tata vorbeau cu plăcere despre şirul de evenimente ce i-au adus aici.

„ Acea operaţie a fost un adevărat miracol”- a şoptit mama. „Mă întreb cât o fi costat?”

Fetiţa a zâmbit. Ştia exact cât a costat miracolul…un dolar şi 11 cenţi…plus credinţa unui mic copil.

Greseală de organizare sentimentală

O femeie manager , momentan la Paris cu serviciul, primește o scrisoare de la logodnicul ei care locuiește în altă țară.În scrisoare erau următoarele cuvinte:

 

Dragă Claudia,  nu mai pot  continua  relația nostră. Distanța care ne desparte e prea mare.

Sunt nevoit să admit că te-am înșelat  de 10 ori  de când ai plecat și cred că nici tu nici eu nu merităm   acest lucru. Îmi pare rău.
Te rog să-mi trimiți înapoi toate pozele pe care ți le-am dat.

Cu drag, Robert.

Femeia, foarte rănită, ceru  la toate colegele ei de la servici să-i dea câte o poză de-a logodnicilor, prietenilor, unchilor, verilor, fraților lor, etc... Puse pozele strânse  de la prietenele sale împreună cu poza lui Robert.  Adunase în total  57 poze ,pe care le puse în plic alături de  un bilet pe care scria:

Robert,  scuză-mă, dar nu reusesc să-mi aduc aminte  cine naiba esti.  Caută-ti poza în pachetul pe care ți l-am trimis și trimite-mi-le  înapoi pe celelalte.

Cu drag, Claudia.

Morala: Fii puternic(ă) atunci când te doare mai rău!

Lupta interioară

Într-o seară, un bătrân indian îi explică nepotului său  ce luptă teribilă se dă în interiorul fiecarei persoane.Și îi spunea așa:

Există în fiecare dintre noi doi lupi:

Lupul Răului. El este furia, gelozia, invidia, tristețea, regretele, aroganța, cupiditatea, vinovăția,inferioritatea,minciuna, orgoliul, superioritatea și egocentrismul... 

Și Lupul Binelui. El este bucuria, pacea, iubirea, speranța, liniștea, modestia, bunătatea, bunăvoința, generozitatea,adevărul și compasiunea. 

După o clipă de gândire nepoțelul îl întreabă:      

Bunicule și care lup câștigă?''

La care bătrânul îi răspunde simplu:

-Cel pe care îl hrănești!

Casa sufletului

Un batrân tâmplar se afla în pragul pensionarii. Era înca în putere  și de aceea, patronul sau îl mai dorea la lucru în echipa sa.  

Cu toate acestea, batrânul era hotarât sa se retraga, pentru a duce o viata mai  linistita alaturi de familie. Renunta la un salariu bunicel dar prefera linistea.
Cu părere de rău pentru pierderea unui meșter așa de priceput, patronul îi ceru să mai construiasca doar o singura casă. Batrânul acceptă, însa nu mai punea suflet în ceea ce facea. Chema ajutoare nepricepute și folosea scânduri nepotrivite. 

 Și lui îi era rușine de cum arăta ultima lucrare!
Când în cele din urma o isprăvi, patronul veni să o vadă. Îi darui tâmplarului cheia de la intrare, zicându-i:
-  Aceasta este casa ta, darul meu pentru tine!
Tâmplarul ramase uimit. Ce mare rusine! Dacă ar fi știut că își zidește propria casă, atunci ar fi facut-o cu totul altfel.

Morala:  Ne construim viețile, punând în ele, adeseori, nu tot ceea ce e mai bun. Apoi, cu uimire, realizăm că trebuie să trăim în casa care tocmai ne-am construit-o. Daca am putea-o reface, am face-o mult diferită. Însă nu ne putem întoarce înapoi.
Ia aminte! Tu esti tâmplarul. În fiecare zi bați un cui, așezi o scândură sau ridici un perete. Viața e întocmai cum ți-o clădești. Alegerea pe care o faci azi zidește casa în care vei locui mâine. 

Femei mature și femei imature

Aceasta nu este  o povestioară ca cele cu care v-am obișnuit,sunt de fapt niște texte scrise de Paulo Coelho pe care eu le-am găsit foarte interesante și am decis totuși să le postez aici pentru că și ele au un mesaj de transmis. Sper să vă placă! Enjoy!

- Femeile imature își păstrează agenda complet goală și așteaptă să le sune un bărbat. Femeile mature își fac propriile planuri și îi spun cu grație bărbatului pe care îl apreciază că este binevenit în acele activitați la care dorește să participe.

- Femeile imature vor să-l controleze pe bărbatul din viața lor. Femeile mature știu că, dacă bărbatul este cu adevărat al lor, controlatul este absolut inutil.

- Femeile imature il „verifică” pe bărbatul care nu le-a sunat. Femeile mature sunt prea ocupate ca să observe că el nu a sunat.

- Femeile imature încearcă să „înlănțuiască” un bărbat utilizând sexul. Femeile mature știu că numai sex-appealul de tip mental poate determina un barbat să vrea să te „înlanțuiască” el pe tine.

- Femeile imature falsifică manifestările plăcerii sexuale, ori așteaptă cuminți să termine bărbatul ceea ce face el acolo în mod egoist ori prostesc... Femeile mature, în aceeași situație, spun „Oprește-te”, se ridică, se îmbracă și pleacă.

- Femeilor imature le este frică de perioadele în care sunt pe cont propriu. Femeile mature apreciază aceste perioade și le utilizează ca timp prețios, în care poți realiza mari progrese personale.

- Femeile imature ignoră „baietii buni”. Femeile mature ignoră „baieții răi”.

- Femeile imature îl pot aduce pe un barbat la orgasm, femeile mature îl pot aduce pe barbat acasa.

- Femeile imature sunt permanent îngrijorate că nu sunt suficient de frumoase sau bune pentru un anume bărbat. Femeile mature știu că sunt suficient de frumoase sau suficient de bune pentru oricare bărbat.

- Femeile imature încearcă să monopolizeze tot timpul bărbatul lor. Femeia matura realizează că îi poate oferi liniștită spațiul de care are nevoie un bărbat - asta va face timpul petrecut apoi in cuplu chiar mai plăcut și special - și pleacă să se distreze cu proprii prieteni.

- Femeile imature gândesc că un bărbat care plânge este un bărbat slab... Femeile mature îi oferă acestuia un umar pe care să plângă și o batistă.

- Femeile imature vor să fie răsfățate și îi spun asta în mod răspicat bărbatului lor. Femeile mature îi „arată” bărbatului ce înseamnă răsfățul și îl fac să se simtă suficient de confortabil ca să poată răspunde cu reciprocitate făra teama că-și va pierde „bărbația”.

- Femeile imature sunt rănite de un bărbat și-i fac pe toți ceilalți bărbați să plătească păcatele aceluia. Femeile mature știu că ăla a fost doar UN bărbat.

- Femeile imature se îndragostesc și vânează obiectul afecțiunii lor până în pânzele albe, ignorând toate semnalele pe care le primesc și toate realitațile care nu se potrivesc cu iluziile lor dragi. Femeile mature știu că, uneori, cel pe care il iubești nu te poate iubi pe tine și își văd de viața lor mai departe, fără amărăciune și furie.

Morala:

"Lecțiile vin întotdeauna atunci când ești pregătit, iar dacă vei fi atent la semne, vei afla mereu ce-ți trebuie pentru pasul următor"